Muzica acestui album a fost înregistrată în 1996 la clubul vienez de jazz Porgy and Bess şi pusă pe CD abia în 2004. Pentru acest concert, Nicolas Simion i-a avut ca parteneri pe Mircea Tiberian – pian, Ed Schuller – bass şi Victor Jones – tobe. Titlul ales pentru album, Oriental Gates, poate fi văzut ca o sugestie programatică în desluşirea înţelesurilor acestei muzici. Metafora porţilor orientului este folosită de Simion pentru a delimita un spaţiu la care va face permanent referire, în care poarta, prin cele două direcţii de tranzitare ale sale, spre şi dinspre Orient, facilitează sinteza a două limbaje muzicale distincte, dar nu incompatibile: cel de provenienţă apuseană (jazzul, iar în cazul lui Nicolas Simion, şi muzica clasică) şi cel specific unei anumite arii a Europei Răsăritene.

Piesele albumului sunt în întregime compoziţiile saxofonistului şi putem spune întrucâtva că se integrează firesc într-un stil unitar şi coerent cu care Simion ne-a obişnuit de-a lungul anilor: structuri ritmice variate, cu metrici inspirate din dansurile tradiţionale sau, dimpotrivă, care fac apel la mult mai cunoscutele ritmuri de swing sau funk; armonii în cea mai mare parte modale, cele mai potrivite de altfel să surprindă şi să pună în valoare particularităţi stilistice ale muzicilor folclorice; melodiile sale au aici subtile trimiteri la melodica populară, mai mult prin articulaţie, accente, ornamente sau uneori printr-o intervalică specifică. Toate aceste elemente au ca rezultat structuri complexe ale pieselor, bine echilibrate, în care nu lipsesc uneori elemente surpriză.

Bartók goes New Orleans este una din piesele care reliefează cel mai bine direcţia estetică pe care se situează Nicolae Simion. Chiar titlul său ne arată explicit doi poli de influenţă între care muzicianul îşi desfăşoară activitatea. Bela Bartók nu încetează să fie şi astăzi un model pentru interpreţi, compozitori şi etnomuzicologi. Culegerile sale de folclor transilvan de la începutul secolului XX rămân o dovadă a preţuirii de care se bucura această muzică la compozitorul maghiar. Un exemplu rămâne şi modul în care Bartók a ştiut să valorifice cântarea ţărănească în compoziţiile sale culte. Simion nu va ezita să studieze şi să asimileze o parte din tehnicile sale, pentru a da jazzului cântat de el o notă distinctivă. Astfel, prin alăturarea lui Bartók lângă New Orleans, Nicolas Simion realizează un „manifest” al gândirii sale muzicale. Bartók goes New Orleans are la bază un mod lidian – mod specific dialectului muzical bihorean, pe care Bartók l-a apreicat în mod deosebit pentru slaba sa imixtiune cu muzica altor zone. Ritmul este unul dinamic, ce pendulează între swing şi un ritm mai balansat, inspirat din metrica populară. Improvizaţia lui Simion este densă, cromatică, ce se dezvoltă pe spaţii largi şi care acumulează o tensiune deosebită, cu punctul culminant într-un moment de free a întregului ansamblu. Mircea Tiberian, unul din cei mai vechi colaboratori ai lui Simion, continuă această linie dinamică, bogată în accente, cromatică şi, în cazul său, presărată cu disonanţe. De o factură asemănătoare sunt şi Dear Arnold şi Afro – Transdanubian Groove, cu binevenite contraste ritmice şi cu subtile trimiteri la melodica folclorică. Inspiraţia şi forţa creatoare a celor patru muzicieni este prezentă şi în piese mai lirice, precum An evening in Thessaloniki – At the Oriental Gate – bine construită prin tensiunea soloului lui Simion şi prin contrastul ritmic adus de Tiberian – şi Bird Talk, o baladă aproape pop, prin ritm şi melodica diatonică, unde folosirea saxofonului reuşeşte o sugestivă creionare sonoră a cuvintelor din titlu. Două piese mai deosebite sunt Slovakian Folk Song şi Blues Connotation, prima pentru construcţia ei liberă, în manieră rubato, iar a doua ca o demonstraţie de virtuozitate şi ingeniozitate a lui Nicolas Simion, acompaniat doar de secţia ritmică, deloc gratuită, ce ne trimite cu gândul la hardbop-ul anilor ’60.

Componenta folclorică este rareori evidentă în acest album, dar această subtilitate conceptuală are ca rezultat o muzică fără puncte slabe. Limbajul folcloric este distilat prin filtrul dens al înţelegerii şi exigenţelor compozitorului. Totuşi, în mod incontestabil, întreg materialul muzical prezintă o trimitere la „tonalităţile” folclorice, meşteşugit inserate în evoluţia muzicală. Sugestia, preferată în locul evidenţei, are cele mai bune rezultate în acest album, întregită de evoluţia celor patru remarcabili muzicieni.