Seminţe prăjite, cel de-al şaptelea album de autor al lui Marius Popp, oferă o imagine panoramică a diverselor modalităţi în care artistul a ales să se exprime. Sunt reunite aici piese mai noi sau mai vechi, cântate împreună cu artişti mai tineri sau mai puţin tineri: Sorin Romanescu-ghitară, Laurenţiu Horja-ghitară bass, Eugen Nichiţeanu-baterie, Stefan Berindei-sax alto, Peter Wertheimer-sax soprano, alto, Garbis Dedeian-sax tenor, Adrian Stefănescu-baterie, Tudy Zaharescu-baterie, Emil Bâzgă-trompetă, Cristian Soleanu-sax tenor, Cătălin Rotaru-electric bass. Astfel, pe cele zece piese ale albumului sunt reuniţi o parte din cei mai importanţi jazzmani din România ultimelor decenii.

Calităţile artistice ale lui Marius Popp, remarcate încă din primul lui album (Panoramic Jazz-Rock, 1977), s-au păstrat ca nişte constante ale evoluţiei sale artistice până la acest moment. Asta nu înseamnă însă că activitatea sa artistică s-a cantonat într-o singură formă de exprimare, încadrată de linii de demarcaţie înguste şi severe. Dimpotrivă, Marius Popp a reuşit să dea întotdeauna noi forme emoţiilor sale. Muzica sa se caracterizează printr-o modernitate bine echilibrată, căutând mai ales soluţiile subtile decât cele spectaculoase sau hazardate. Aspectul armonic are la Marius Popp o importanţă decisivă, reuşind ca prin acorduri să creeze mai mult decât un simplu acompaniament, mai degrabă zone de culoare. Modalismul său, ce ne trimite cu gândul la zona transilvană, reuşeşte o impresionantă redimensionare a spaţiului sonor folcloric, unde forţa de sugestie vine tocmai din simplitate şi din sondarea profunzimilor, şi nu din afişarea zgomotoasă a unor surogate. Preferinţa sa pentru dinamismul ritmic şi tehnica pianistică ce îi permite să construiască momente de mare tensiune întregesc un sumar portret al artistului.

Dinamismul este unul dintre cuvintele ce pot caracteriza acest album, nu fără unele nuanţe romantice uneori. Ritmurile, în general cele latino sau de jazz-rock, alături de improvizaţiile incisive ale partenerilor săi de dialog sunt cele care propulsează aceasta muzică pe un vector ascendent. Piesa de debut, Jazz de necaz,  are, în ciuda titlului, cele mai optimiste rezonanţe, obţinute prin armoniile uşor „pop” (dar nu simpliste) şi prin asemănarea sa cu Take the A train, de care Marius Popp nu ezită să se folosească. Umorul este şi el prezent aici, explicit – prin titlul albumului (o replică poate la Salt Peanuts a lui Gillespie), dar şi implicit în linii melodice şi partitura vocală a lui Sorin Romanescu (care sugerează umorul atât timp cât stim cine este solistul). Singura baladă a acestui album este Str. Silvestru 6, care prin paleta armonică folosită şi melodia sa profund interiorizată este mai mult decât o piesă rară. Doamnele invită are un aer de muzică de restaurant, desprină parcă din muzica filmelor ruseşti din anii ’70-’80. Ploaie de vară, Pantomimă, Epilog, Cântec de lună plină, Aer proaspăt, pot fi încadrate la categoria compoziţiilor tonice, cu linii melodice inspirate, ondulate, improvizaţii bine conduse, şi în care folclorul este prezent în unele momente mai mult ca o sugestie. Melodiile iau deseori turnuri neaşteptate, iar comboul reuşeşte printr-o bună interrelaţionare să păstreze o atmosferă în care fluxul informaţional nu cunoaşte discontinuităţi, dar nici o mişcare constant rectilinie.

Seminţe prăjite este un disc unitar, cu un material ce poate fi considerat o caracterizare muzicală a lui Marius Popp, una cu atât mai valoroasă cu cât artistul are deja o vârstă respectabilă, la care alţi muzicieni se complac în evoluţii mai superficiale. Discul mai este valoros şi pentru faptul că reuneşte o seamă de artişti importanţi din jazzl autohton, unii mai puţini cunoscuţi în ţară, dar nu mai puţin valoroşi (şi mă refer aici în primul rând la trompetistul Emil Bâzgă). Dar în primul rând discul trebuie ascultat pentru valoarea sa muzicală în sine.