Pentru Nicolae Simion muzicile tradiţionale au fost întotdeauna o constantă a creaţiei şi al stilului său de interpretare, artistul explorându-le posibilităţile şi limitele în diferite formule instrumentale înca de la primele realizări discografice. Albumul său din 2009, Transylvanian Jazz, aduce în prim plan o distribuţie instrumentală viu colorată unde, pe lângă o formulă clasică de cvintet, cu Zoltan Lantos la vioară, Sorin Romanescu chitară, Nicolas Simion clarinet, clarinet bass, saxofon tenor/soprano şi caval, Martin Gjakonovski contrabas şi Boris Petrov la tobe, îi mai găsim şi pe Martin Lubenov la acordeon şi pe Giani Lincan la ţambal. Compoziţiile aparţin, cu o singură excepţie, lui Nicolae Simion, şi au toate caracteristicile unui artist aflat la maturitate: structură complexă, inventivitate ritmică, linii melodice echilibrate.

Prima piesă, Transylvanian wood, deschide „în forţă” albumul, cu avantajele unui irezistibil groove de inspiraţie anatoliană şi cu prezenţa modului lidian care conferă melodiei o vigoare specifică. Bear dance şi Colind (#3) ne duc cu gândul la ritualurile prilejuite de schimbarea anului. Prima dintre ele realizează un binevenit contrast cu piesa de deschidere a albumului, nu doar printr-un tempo mai aşezat ci şi printr-un aranjament deosebit. Pentru Colind (#3) Simion foloseşte melodia unei vechi colinde transilvane ce spune povestea celor trei păcurărei. Caracterul arhaic-pastoral este redat de folosirea cavalului în introducere şi la expunerea melodiei. Un efect cu siguranţă deosebit ar fi fost obţinut dacă acest instrument ar fi fost folosit şi pentru construirea improvizaţiei. The village is getting drunk este un alt moment important al acestui album, piesa fiind o foarte plastică desciere a unor realităţi groteşti, melodia, construită prin intervale disonante şi cu o ritmică „instabilă”, este o descriere cât se poate de sugestivă a titlului. De remarcat sunt şi contribuţiile solistice ale lui Zoltan Lantos (Doina and Girl’s dance) şi a lui Giani Lincan (Three leaved flower).

Solourile lui Nicolas Simion, incisive dar şi rafinate în acelaşi timp, oferă o imagine asupra modului în care acesta înţelege să prelucreze materialul folcloric. Echilibrat, dispunând de subtile nuanţe melodice, timbrale şi de incisivitate ritmică, saxofonistul reuşeşte să prelucreze materialul melodic popular într-o manieră rafinată, fără a apela la clişee sau citate. Din păcate această viziune nu se bucură de continuitate în toate piesele, intervenţiile solistice ale acordeonului ducând spre derizoriu discursul muzical prin folosirea excesivă a unor clişee folclorizante. O altă carenţă a albumului ar fi lipsa unei conceptii unitare asupra materialului sonor oferit publicului. Muzica românească tradiţională are valori infinit mai mari decât Hora Staccato (vezi de exemplu Colind #3) – o creaţie, ce-i drept de virtuozitate, îndrăgită de unii mari violonişti ai secolului XX, a muzicii lăutăreşti de restaurant. Totuşi, promovând cu insistenţă acest tip de muzică drept „folclor autentic” sau chiar ethnojazz, nu facem altceva decât să creem un echivalent muzical pentru autohtonul Dracula. Devierile sudice ale acordeonului contribuie şi ele la crearea unor clişee şi prejudecăţi în privinţa muzicii tradiţionale. Cuvântul „transylvanian” din titlul albumului ar fi trebuit să fie o linie directoare a muzicii de pe acest album – ceea ce şi este până la un moment dat, iar rezultatele nu sunt deloc de neglijat.

Unitatea conceptului, sau chiar şi aspectul etic al muzicii ar trebui gândite cu o mai mare luciditate, mai ales atunci când creaţia abordează domeniul sensibil al muzicii tradiţionale. Nicolas Simion este cu siguranţă unul dintre artiştii care au dat şi vor mai da probabil creaţii valoroase sub acest aspect.