Category: concerte


IMG_9176

Jazz in the Park pare să fi făcut o tradiție din includerea în program a unui duo de voce și contrabas. Dacă anul trecut i-am putut vedea pe Maria Răducanu împreună cu Chris Dahlgren, anul acesta l-am putut asculta pe Lars Danielsson – cel mai important artist din programul festivalului și totodată și cel mai „jazz” – alături de Teodora Enache. E drept că pe scenă a mai fost și un percuționist, netrecut nici în program și nici măcar anunțat de prezentator înainte de începerea concertului. Teodora Enache și Lars Danielsson nu sunt pentru prima dată pe aceeași scenă, colaborarea lor, de dată recentă totuși, materializându-se și în alte concerte în țară.

Cei care au venit nerăbdători să-l vadă pe contrabasistul suedez bănuiesc că nu au plecat acasă foarte încântați. Concertul a fost inegal, cu un Danielsson ce nu a părut a fi, cu unele excepții, chiar în largul lui, de cele mai multe ori mulțumindu-se doar cu rolul de acompaniator. Și asta nu pentru că nu a binevoit el să se mobilizeze pentru un festival anonim dintr-o țară pierdută prin Balcani, în care jazzul se consumă la fel de des ca și aripile de rechin. Nu. Danielsson a încercat să rămână pe linia de plutire într-un concert care părea să se scufunde în orice moment. Vesta de salvare au reprezentat-o cele câteva compoziții personale ale sale, acolo unde s-a putut auzi o muzică într-adevăr cu o sensibilitate aparte, și unde contrabasist-violoncelistul a profitat de ocazie pentru a spune ce avea pe suflet.

Repertoriul ales pentru acest concert a fost derutant de eterogen, piesele plecând de la compozițiile aerate, cu trimiteri la suitele bachiene pentru violoncel semnate de Danielsson, trecând prin standarde ca My Favorite Things și un școlăresc Route 66, și ajungând până la comorile patriei noastre în varianta Mociriță cu trifoi, cu indicația de interpretare largo e patetico (că doar odată vine domnul ăsta pe meleagurile noastre și nu trebuie scăpată ocazia de a-l convinge că alta ca muzica noastră românească nu-i). La asta dacă mai adaugi și falsurile și tehnica precară a Teodorei Enache, trebuie să ne recunoaștem înfrânți: un singur concert din programul Jazz in the Park se anunța a fi promițător, dar nici ăla nu s-a dovedit a fi nu-știu-ce. Poate la anul.

Jazz-Night-Out-640x795

Vijay Iyer este unul dintre cei mai importanţi pianişti ai generaţiei post-Chick Corea. O descoperire relativ recentă pentru mine, trebuie să recunosc că vânam de ceva vreme vreun concert de-al său pe undeva prin Europa, când – ce să vezi? – aflu că va concerta la Bucureşti. Vestea m-a mirat oarecum, nefiind convins de nivelul de popularitate al pianistului pe bătrânul continent, şi cu atât mai mult pe plaiurile mioritice. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre celălalt pianist al serii, Tigran Hamasyan, care, deşi mult mai tînăr, îl suspectez de o mai mare vizibilitate, mai ales în rândul unei anumite categorii de public.

Concertul de la Sala Radio a început cu recitalul trio-ului condus de Vijay Iyer, din care au mai făcut parte Stephan Crump (contrabas) şi Marcus Gilmore (baterie). Deşi a fost probabil o decizie grea, amplasarea acestei formaţii în prima parte a concertului nu a ţinut cont de profunzimile muzicii, ci mai curând de superficialităţile ei, astfel că, deşi Tigran Hamasyan „a făcut show”, punctul de greutate al serii a rămas tot în prima parte. Trecând peste acest inconvenient, şi pe lângă cel al unei sonorizări  unde era loc de mai bine, recitalul lui Vijay Iyer Trio a oferit publicului o muzică rafinată, foarte elaborată, care, deşi considerată de unii prea conceptuală, reuşeşte să-şi construiască o expresivitate incontestabilă. Formaţia are o îndelungată istorie la activ, dobândită în aceeaşi componenţă, iar acest detaliu este de primă importanţă, dacă ne gândim la orientarea stilistică pe care o propune şi o explorează, cât şi la omogenitatea interpretării. A putut fi urmărit astfel unul dintre cele mai inovatoarea şi mai apreciate/premiate trio-uri ale jazzului actual. Repertoriul interpretat a constat atât în piese de pe ultimul album al trio-ului, Accelerando (2012), cât şi în compoziţii mai recente, unde tendinţele minimaliste observabile pe Accelerando sunt exploatate în continuare.

Marele merit al lui Vijay Iyer este, cred, abilitatea sa de a crea o muzică sofisticată care să aibă în acelaşi timp şi un impact emoţional puternic (nu puţine sunt exemplele muzicale în care cele două caracteristici se exclud reciproc). Prospeţimea muzicii sale are cel puţin câteva puncte de plecare mai importante: scena contemporană a jazzului new-york-ez, un jazz care se află la confluenţa tradiţiilor bop ale deceniilor trecute cu eforturile inovatoare ale prezentului; muzica tradiţională indiană, prezentă în melodii, dar mai ales în structurile ritmice folosite, care dau pieselor un dinamism specific, o marcă inconfundabilă a stilului Vijay Iyer; pe lângă toate acestea se adaugă şi pregătirea sa în matematică şi fizică, care, deşi nu e sesizabilă concret muzical, îşi are propriul aport în gândirea de arhitect a pianistului.

Forţa muzicii lui Vijay Iyer stă nu numai în efervescenţa ideilor sale, ci şi în formula de trio cu care acesta alege să şi le exprime. Am putut admira pe scena Sălii Radio mai mult decât un pianist talentat, am putut admira un trio în care colaborarea dintre muzicieni are ca rezultat o ţesătură sonoră complexă, polimorfă, în care fiecare instrument îşi pune în valoare culorile timbrale proprii (cu predilecţie contrabasul, care este deosebit de activ şi de surprinzător în intervenţiile sale). Rezultatul este o muzică mereu surprinzătoare, cu ritmuri tăioase, cu linii melodice simple dar eficiente, cu proporţii şi contraste bine chibzuite. Fie că a fost vorba de compoziţii semnate Duke Ellington (Village of the virgins), de piese incluse pe Accelerando (Optimism) sau de compoziţii personale de ultimă oră (Hood), traseul muzical al serii a fost unul bine condus, în care virtozitatea instrumentală nu a lipsit, dar pentru care principalul scop a fost o exprimare eficientă, ne-mediată, a ideilor. Aceasta este muzica lui Vijay Iyer, un pianist cu o ţinută de gentleman, iar muzica lui în acest concert s-a dovedit a fi diversă, plină de surprize, nicicând lipsită de substanţă, reuşind să parcurgă un traseu ce porneşte de la lirism şi atinge maxima încordare. Nu pot decât să regret că recitalul acestui trio nu a fost la finalul concertului, putând astfel să beneficieze de un timp mai generos pe scenă (Vijay Iyer Trio a cântat pentru aproximativ 60 de minute), timp de care s-a bucurat mai tânărul Hamasyan.

Deşi trebuie să recunosc că Vijay Iyer a fost cel pentru care am ajuns la acest concert, întâlnirea cu Tigran Hamasyan a fost totuşi o experienţă interesantă. Anunţată iniţial într-o formulă de cinci persoane, trupa pianistului armean s-a restrâns până la urmă la o formulă de trio  (Tigran Hamasyan – pian, Sam Minaie – bas electric, Arthur Hnatek – tobe). Nu ştiu dacă această schimbare de ultim moment a avut drept urmare schimbări drastice în modul de abordare a concertului. Am ascultat ultimul album al artistului, Shadow Theatre, care mi s-a părut dezamăgitor (îmi imaginez că nu toţi cititorii îmi împărtăşesc părerea, dar promit să revin cu clarificări într-o postare viitoare), şi pe lângă care prestaţia live în formulă de trio a avut câteva plusuri indiscutabile.

Tigran Hamasyan este un tânăr pianist de o înzestrare excepţională. Din punct de vedere tehnic, pianul nu cred să mai aibă vreo necunoscută pentru el. O altă calitate a sa este curiozitatea şi, probabil, viteza cu care asimilează tot felul de informaţii, oricât de disparate ar fi acestea. Datorită acestei uşurinţe a asimilării, rezultă, în cazul său, o dorinţă de a exprima muzical toate aceste informaţii, iar acest moment este unul sensibil, unul în care Hamasyan are unele probleme. Muzica prezentată în seara cu pricina, deşi încadrabilă principial în sfera jazzului, a fost mai degrabă o combinaţie de folclor armenesc, rock progresiv şi electro (dub step de cele mai multe ori), combinaţie care – să ne înţelegem! – nu are nimic greşit sau nelalocul ei. Jazzul este unul dintre genurile muzicale care se pretează cel mai bine la astfel de metamorfoze. Doar că tânărul Hamasyan, cel cu o energie (fizică, nu numai muzicală) mai rar întâlnită, intenţionând să-şi facă auzite toate ideile muzicale, nu posedă şi echilibrul necesar proporţionării tuturor acestor influenţe şi integrării lor într-o construcţie unitară. Tigran este hiper-activ pe scenă, fiind în stare, probabil, să realizeze de unul singur toată muzica: cântă la pian, la tot felul de instrumente cu clape electrice şi electronice, prelucrează sunetul în timp real şi mai cântă şi cu vocea. Tot acest travaliu mută însă, poate prea mult, accentul asupra propriei persoane, lăsând creativitatea colectivă pe un plan secund. Acest entuziasm debordant, combinat cu lipsa de echilibru, a contribuit la o rapidă uzură a limbajului folosit, deşi muzica sa a avut şi unele momente de strălucire. Păcatele tinereţii, am putea spune, păcate care vor dispărea, să sperăm, atunci când, pe lângă talent, se vor adăuga şi maturitatea necesară unei exprimări muzicale bine proporţionate, unor concepţii muzicale bine clădite.

p k2

foto: Ioana Tăut

Cele mai pline de miez concerte ale ediţiei din 2013 a festivalului de jazz de la Gărâna au fost, cum era de aşteptat, cele ale numelor consacrate (mă rog, au mai fost şi excepţii): Charles Lloyd, Arild Andersen. Dintre cei care nu se încadrează (încă) la categoria “staruri”, un tânăr cvartet polonez a făcut cea mai bună impresie (sau mai precis spus, ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată).  Paweł Kaczmarczyk este un tânăr pianist ce nu cred că a acumulat încă treizeci de primăveri, dar care are deja o activitate discografică respectabilă. Una din formaţiile cu care activează constant este Audiofeeling Band, formaţie cu care a înregistrat un disc la casa de discuri ACT: Complexity in Simplicity (2009). În afară de pianist, din formaţie mai fac parte şi Grzech Piotrowski (saxofon tenor), Maciej Adamczak (contrabas), Dawid Fortuna (tobe).

Într-o altă componenţă şi cu o dinamică diferită faţă de albumul mai sus menţionat, tinerii muzicieni au cucerit publicul în primul rând prin energia şi vitalitatea interpretării lor. Programul a fost alcătuit din compoziţii originale (bănuiesc că ale pianistului au fost majoritatea), a căror dezvoltare se întindea pe perioade mari de timp, fără ca prin aceasta mesajul artistic să scadă din intensitate. Cei patru muzicieni au avut maturitatea necesară pentru a-şi proporţiona cu precizie intervenţiile, având grijă ca momente cu caracter contrastant să-şi găsească o firească succesiune. Compoziţiile au pus accentul pe linii melodice expresive, bine aranjate, care, atunci când a fost cazul, au fost însoţite de ritmuri antrenante. Stilistic vorbind, muzica lor s-a plasat undeva între hard-bop (înspecial datorită saxofonului şi tobelor) şi jazzul modern european de descendenţă E. S. T. (mai ales în ceea ce-l priveşte pe leader-ul formaţiei).

Tehnica desăvârşită a fiecărui muzician în parte poate nu ar fi însemnat poat mare lucru dacă nu ar fi exista între ei o “completă comuniune” (vorba lui Don Cherry), iar aici, dacă ar fi să aleg spre comparaţie un alt nume din festival, i-aş putea numi doar pe mult mai experimentaţii membri ai Arild Andersen Trio. Implicaţi total în procesul creativ şi într-o permanentă comunicare reciprocă, cei patru polonezi au reuşit să imprime muzicii o energie debordantă, la care publicul a răspuns cu promptitudine. Solourile fiecăruia, echilibrat construite, tensionate treptat până la apogeuri explozive, nu au lăsat niciun moment de răgaz ascultătorilor.

foto: Ioana Tăut

foto: Ioana Tăut

Paweł Kaczmarczyk – liric, sau din contră, incisiv şi de nestăpânit, cu dese trimiteri la folclor – şi Grzech Piotrowski – la fel de intens şi de alert, trasând spaţii sonore dense – au beneficiat de suportul unei secţii ritmice care a uimit nu numai prin exactitate, dar mai ales prin complexitatea structurilor ritmice oferite. Mi-a atras atenţia în special tânărul toboşar Dawid Fortuna, ale cărui posibilităţi de expresie ritmică au fost esenţiale în crearea intensităţii ridicate la care s-a desfăşurat concertul. Ceea ce a realizat Fortuna a fost mai degrabă un discurs paralel, în care traducea, printr-o complexitate ritmică ameţitoare, intervenţiile melodice ale colegilor săi. Niciuna din notele sale nu a fost în plus, nicio intervenţie nejustificată. Aportul său a fost cel mai vizibil în momentele de solo ale pianului şi saxofonului, când instrumentiştii respectivi comunicau în permanenţă cu toboşarul, acesta fiind un partener de dialog, dar şi de controversă.

Nu-mi place, de obicei, să joc rolul lupului moralist, dar, după concertul celor de la Paweł Kaczmarczyk Audiofeeling Band, nu m-am putut abţine să fac o comparaţie cu producţiile jazzului autohton, în special cu cele provenite de la muzicieni ce aparţin aceleiaşi generaţii cu cei patru polonezi, iar concluziile nu au fost prea îmbucurătoare.

a aNu am făcut niciodată vreo statistică – şi n-am văzut nici pe alţii care s-o facă – din care să aflu care este relaţia dintre înaintarea în vârstă a muzicienilor (de jazz în special, dar nu numai) şi calitatea muzicii lor. Cred, totuşi, că nu greşesc prea mult dacă afirm că, în ceea ce priveşte zona pop-rock, o vârstă respectabilă aduce odată cu sine şi o “cuminţire” a artiştilor, care lasă de-oparte nebunia tinereţii şi se orientează spre ritmuri ceva mai domoale. Când vine vorba de  jazz, n-aş mai putea să fiu la fel de sigur: am întâlnit cazuri care se conformează ideii de mai sus, dar şi convingătoare infirmări ale acestei, până la urmă prejudecăţi. Ultimele apariţii discografice ale lui Wayne Shorter, de exemplu, vin să consolideze un nou stadiu în gândirea sa muzicală, lucruri asemănătoare putând fi spuse şi despre Charles Lloyd, dar şi despre Arild Andersen, ultimii doi prezenţi pe scena de la Gărâna din acest an.

Unul din lucrurile comune celor trei muzicieni de mai sus, şi poate un factor care contribuie decisiv la reuşita explorărilor muzicale intreprinse de aceştia, îl reprezintă o formaţie constantă cu care aceştia au lucrat, concertat şi înregistrat în ultimii ani. În cazul contrabasistului norvegian Arild Andersen, această formaţie este un trio, în componenţa căruia mai intră şi Paolo Vinaccia (tobe) şi Tommy Smith (saxofon tenor). Trio-ul are prima apariţie discografică în 2008, albumul numindu-se Live at Belleville, iar la Gărâna au putut fi auzite şi compoziţii ce urmează a fi imprimate pe un nou disc numit Mira.

Anii petrecuţi împreună, dar şi maturitatea sau inteligenţa muzicală, au stabilit între membrii acestui trio o comunicare cu totul specială, iar eficienţa acesteia a fost unul dintre factorii care au imprimat concertului de la Gărâna o intensitate maximă. Dincolo de calităţile individuale, indiscutabile, ale fiecăruia dintre muzicieni, uşurinţa cu care s-a purtat dialogul liber al ideilor a plasat muzica într-un spaţiu al imprevizibilului, plasat pe coordonate mereu variabile, dar în care ideile şi-au găsit expresia deplină. Fie că a fost vorba despre piese inspirate de un anumit ethos scandinav, fie de compoziţii mai dinamice de factură bop, fie, de ce nu, de prelucrări de muzici tradiţionale din Yemen, cei trei muzicieni au dovedit o profundă implicare în actul artistic. Momentele colective au avut o asemenea coerenţă încât te-ai fi putut gândi că muzica interpretată în acel moment ar fi putut fi citită dintr-o partitură gata scrisă. Fără a dori să impresioneze prin virtuozitate sau tehnici avangardiste, muzica trio-ului a reprezentat totuşi rezultatul unor strădanii de a extinde graniţele exprimării într-o astfel de formulă instrumentală.

a a2

Cu un bagaj tehnic consistent, Tommy Smith a reuşit să creioneze un spaţiu sonor dens, în care aglomerările de note sau folosirea registrului supra-acut au punctat momentele culminante ale unui discurs dinamic şi bine construit. În dreptul lui Arild Andersen ar fi deasemeni un întreg şir de calităţi de enumerat: măiestria cu care mânuieşte instrumentul, inteligenţa cu care îşi construieşte intervenţiile, deosebitul simţ ritmic, etc; ceea ce m-a impresionat, poate într-o mai mare măsură decât acestea, a fost uimitoarea colaborare muzicală cu Vinaccia. Andersen nu a avut (sau nu-mi amintesc să fi avut) solouri propriu-zise, ci mai degrabă momente de dialog cu tobele, momente cu o coerenţă surprinzătoare, în care ideile contrabasistului nu numai că au fost perfect intuite de toboşar, dar au fost şi completate în acelaşi timp. Cei doi muzicieni au fost în permanenţă împreună, iar desele ruperi de ritm, prezente atât la nivelul temelor dar mai ales în improvizaţii, combinate cu liniile melodice inspirate ale lui Andersen, au condimentat momentele contrabas – tobe, făcând din ele o permanentă provocare, atât pentru muzicieni cât şi pentru publicul prins în vârtejul acestei muzici.

llozd garanaPrima serie de concerte a ediţiei 2013 a festivalului de la Gărâna a început în forţă, cu doi artişti importanţi din jazzul cel de peste ocean: Bill Frisell şi Charles Lloyd. Frisell şi mai apoi Lloyd, şi nu împreună, chiar dacă cei doi au avut şi concerte comune. Fiind principalul motiv pentru care am ajuns anul acesta în Poiana Lupului, mă grăbesc să spun câteva cuvinte despre concertul lui Charles Lloyd.

Pe scena de la Gărâna, Charles Lloyd a fost însoţit de Zakir Hussain (tabla şi voce) şi Eric Harland (tobe şi pian). De fapt, această formulă instrumentală datează din anul 2006, când cei trei muzicieni înregistrau albumul Sangam (ECM). Dacă cu Harland mai colaborase şi pe albumul anterior (Jumping the Creek), iar acesta devine apoi membru permanent în cvartetul lui Lloyd, întâlnirea saxofonistului american cu percuţionistul indian Zakir Hussain a reprezentat un moment aparte în cariera celor doi, moment imortalizat pe discul Sangam. Aflat la confluenţa jazzului şi a muzicii tradiţionale indiene (mai precis, în varianta sa hindustani), albumul realizează un inspirat echilibru între cele două idiomuri muzicale, departe de eclectismul facil specific genului world music. De fapt, calităţile şi prospeţimea acestui disc au făcut ca proiectul Sangam să fie promovat în continuare de către componenţii săi, putând fi astfel admirat şi în 2013 la Gărâna.

Pentru acest concert, piesele interpretate se regăsesc, marea majoritate, pe albumul din 2006. Un aspect inedit al concertului au fost intervenţiile vocale ale lui Zakir Hussain, ample melopei în care micro-intervalele specifice muzicii indiene au asigurat actului artistic culori deosebite. Charles Lloyd a putut fi admirat interpretând la taragot (folosit pentru primul şi, îndrăznesc să spun, cel mai reuşit solo din acea seară), saxofon tenor şi flaut alto. Cu acest din urmă instrument, Lloyd a reuşit să obţină o sonoritate ce amintea de flautul indian, bansuri, completând astfel spaţiul sonor creat de tabla şi vocea lui Hussain. Tot din categoria mutări surprinzătoare au fost şi permutările lui Harland şi Lloyd pe la alte instrumente, toboşarul devenint uneori pianist, iar saxofonistul mânuind claviaturile (ceea ce nu a fost chiar neaşteptat), dar şi setul de tobe. Fără pretenţii de profesionalism, aceste “diversiuni” instrumentale şi-au dovedit eficienţa în sugerarea de spaţii armonice modale, în combinaţiile timbrale rezultate şi, nu în ultimul rând, în adăugarea unui nou element în tabloul indian, anume acel sunet de rezonanţă specific sitarului ce însoţeşte în permanenţă melodiile indiene.

hussain garana Cele două instrumente ritmice, deşi alăturarea lor poate părea oarecum forţată, şi-au împărţit judicios terenul, iar dacă au încercat să se încurce reciproc, au făcut-o cu siguranţă intenţionat. Combinaţia celor două instrumente a creat o textură ritmică densă, întocmai ca o plasă de siguranţă deasupra căreia Lloyd îşi putea executa în siguranţă acrobaţiile muzicale. Au fost surpinzătoare (inexplicabile chiar, în cazul lui Hussain) momentele de dialog dintre percuţionişti, dar şi precizia execuţiilor în unison.

Unul din lucrurile care îl face pe Charles Lloyd atât de apreciat este şi tonul caracteristic saxofonului său, ton pe care îl posedă încă din anii afirmării sale, şi tipul special de frazare, de care ne-am putut bucura şi la Gărâna. Deşi expansive şi pline de energie, intervenţiile lui Lloyd demonstrează o profundă elaborare interioară a ideilor muzicale, rezultatul finit, cel cuprins în solourile sale, părând a fi doar fragmente ale travaliului interior. Această interiorizare a muzicii sale a făcut posibilă reuşita dialogului cu muzica indiană şi cu reprezentantul acesteia, Zakir Hussain (de altfel, o anumită spiritualizare a muzicii sale poate fi regăsită pe parcursul întreagii sale evoluţii). Perfect echipat pentru orice situaţie – Charles Lloyd jonglează cu orice material melodic: pentatonii, moduri indiene sau aglomerări cromatice – saxofonistul american s-a străduit în permanenţă să dea cea mai desăvârşită formă ideilor sale muzicale. Dinamica specială care s-a constituit între membrii formaţiei şi între diferitele instrumente pe care aceştia le-au mânuit a constituit până la urmă premisa prin care complexitatea şi expresivitatea acestei muzici a putut fi transmisă nemediat.

large_galerie-porto-arte-59Nu cred că multă lume ar considera potrivită încheierea unei seri de festival (pe a cărui scenă s-au perindat de altfel diverse formaţii şi genuri, care de care mai antrenante) cu un duo de jazz voce – contrabas. Şi totuşi, Maria Răducanu, însoţită de contrabasistul Chris Dahlgren, au reuşit, printr-o stranie sensibilitate, să convingă o audienţă destul de eteroclită. Familiară cu formulele de duo (colaborând şi cu artişti precum Marc Ribot, Pedro Negrescu sau Mircea Tiberian), Maria Răducanu a propus un repertoriu ce-i este specific: de la muzică tradiţională românească, melodii ale Mariei Tănase, sau alte melodii lăutăreşti, fado, standarde de jazz şi piese semnate de Thelonious Monk şi muzică folk. Toată această diversitate de genuri şi-a găsit un bine proporţionat echilibru în interpretarea celor doi muzicieni, interpretare „puţin diferită” faţă de ceea ce, în mod obişnuit, o asemenea pereche vocal-instrumentală are de oferit publicului.

Departe de patetismul de romanţă, de care nu se pot debarasa unele voci autohtone, Maria Răducanu reuşeşte să fie creeze o expresivitate profundă printr-o manieră oarecum stridentă, fără drăgălăşenii gratuite sau aplomb romantic. În afara unei voci pătrunzătoare, limpezi şi extrem de precisă (precizia sa în registrul acut cred că este, de departe, cea mai bună din peisajul romînesc la ora actuală), artista posedă o tehnică vocală bine individualizată, în care jocul de timbruri, registre, efecte sau intensităţi, învăluie muzica sa cu o notă caracteristică de intensitate. Fără a fi urmărit îndeaproape evoluţia solistei de-a lungul anilor, am remarcat totuşi, cu ocazia acestui concert, o evoluţie în maniera sa de interpretare: Maria Răducanu reuşeşte să transforme în sunet muzical, logic şi expresiv, o arie mai mare de articulaţii vocale, pe care le foloseşte în creionarea unui spaţiu sonor asimetric, compus din frânturi, dar care rămâne impregnat de aceeaşi suflu vibrant şi interiorizat.

La toate cele descrise mai sus trebuie adăugat şi aportul lui Chris Dahlgren, un partener care a ştiut să se poziţioneze pe aceeaşi linie cu Maria Răducanu. Instrumentist complex şi virtuoz, Dahlgren nu şi-a propus să impresioneze prin abilităţile personale – binecunoscute de altfel – ci a urmat direcţia naturală a acestei muzici, care a presupus simplitate şi mijloace minimale de prelucrare şi interpretare. De la teme clasice (Everything happens to me sau Blue Monk) până la inspirate aranjamente ale altor bucăţi clasice, dar de altă factură (Bun îi vinul ghiurghiuliu sau Trenule maşină mică), muzicienii au reuşit să trezească interesul unui public numeros – mai numeros decât m-aş fi aşteptat, în condiţiile în care jazzul nu e chiar pe val, şi, pe lângă asta, Maria Răducanu nu e chiar jazz mainstream – fiind astfel singura formaţie care a fost chemată înapoi pe scenă de mai multe ori.

P.S.: Contrabasistul din imaginea de mai sus este, judecând după culoarea cămăşii, Pedro Negrescu şi nu Shris Dahlgren. Am pus totuşi această poză pentru că, din pozele postate pe pagina festivalului nu am reuşit să găsesc una mai acătări cu cei doi muzicieni.

Image

Unul dintre cele mai importante evenimente ale sfârşitului de săptămână ce tocmai a trecut a fost, în afară de nunta vecinului nostru Árpi, concertul lui Ron Carter de sâmbătă, 12 mai, în cadrul ediţiei de anul acesta a Sibiu Jazz Festival. Concertul celebrului contrabasist nu a fost lipsit de peripeţii, membrii formaţiei fiind urmăriţi de ghinion în drumul lor către Sibiu. Însă cel mai mare ghinion, al serii şi al întreg festivalului de fapt, este domnul Konstantin Schmidt, organizator al festivalului, persoană căruia mă îndoiesc că-i place jazzul. Atunci cum de a ajuns să organizeze tocmai un asemenea festival? Cine ştie…cu toţii trebuie să facem câte ceva pe lumea asta, iar zeii i-au hărăzit domnului Schmidt să fie organizatorul unui festival de jazz. Şi să nu mai crezi că destinul e orb? Oricum, putea nimeri şi mai rău de atât…

Dar să revenim. La o vârstă ce depăşeşte 70 de ani, Ron Carter este o prezenţă impunătoare, atât fizic, dar şi în postura de band leader. Alături de el au mai urcat pe scenă şi pianistul Donald Vega, chitaristul Russell Malone şi percuţionistul Rolando Morales-Matos. Concertul acestei seri a avut ca punct de plecare albumul lui Carter din 2007 Dear Miles. Cei patru muzicieni au prezentat, pe lângă piese ce figurează pe acest album şi alte compoziţii, originale sau din repertoriul de standarde. Întreaga muzică a purtat amprenta jazzului anilor ’50-’60, ani în care Ron Carter a cunoscut consacrarea ca membru al quintetului lui Miles Davis.

Primul aspect asupra căruia aş vrea să mă opresc ar fi componenţa instrumentală. Înlocuirea tobelor cu percuţia a creat o ambianţă sonoră aparte, camerală, ce a pus în valoare delicateţea şi rafinamentul acestei muzici (de fapt, şi pe Dear Miles Ron Carter foloseşte percuţia, de data aceasta alături de tobe). Chiar dacă în primele minute ale concertului impulsurile ritmice ale percuţionistului au părut insuficient încadrate în ansamblu, pe parcursul concertului am putut asista la o veritabilă demonstraţie de inventivitate şi prezenţă de spirit din partea lui Rolando Morales-Matos.

Întreg repertoriul abordat în acest concert, ca şi maniera lui de interpretare, nu au surprins prin experimente inedite sau prin tehnici avangardiste. De fapt, nici nu cred că cineva s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Ron Carter și muzica sa trebuiesc a fi apreciate datorită echilibrului, bunei proporționări, subtilității și rafinamentului său. Farmecul acestui concert a constat în soluțiile, nu de puține ori surprinzătoare, folosite de cei patru muzicieni în abordarea unui repertoriu cu ale cărui sonorități ascultătorul de jazz este de multă vreme familiarizat. Un exemplu ar fi My funny valentine, piesă care trebuie să recunosc că nu m-a atras niciodată, dar viziunea lui Ron Carter mi-a mai schimbat puțin perspectiva. Cele patru instrumente au evoluat omogen, cu un bun balans al volumelor și al intervențiilor solistice. De la blues, swing, până la bossa sau latino, muzicienii au păstrat în permanență un suflu energic și o admirabilă acuratețe a interpretării. Ar mai trebui amintit că, în ciuda vârstei sale, Ron Carter își păstrează încă virtuozitatea și muzicalitatea care l-a consacrat, la fel ca și iscusința ca, prin subtile intervenții sau simple accente, să poată dirija întregul ansamblu în direcția dorită.

Muzica lui The Golden Striker Trio și a invitatului lor din acea seară s-a evidențiat și prin calitatea compozițiilor originale prezentate. Cu un larg spectru stilistic, de la Giant Steps și jazzul modal până la incisive piese de bop, piesele au beneficiat și de o ingenioasă orchestrație, resursele oferite de un astfel de trio fiind pe deplin exploatate. Toate aceste au fost înveșmântate, după cum spuneam, de o delicată sonoritate, din care au lipsit orice stridență sau neconcordanță, totul favorizând inventivitatea artiștilor.

P.S. După concert, bătând încă din picior pe ritm de swing, am mers nerăbdător la jam session, conform programului anunțat. Însă, odată ajuns acolo, am surpriza de a da peste o trupă de rock (cu influențe etno, sau ceva de genu) care îș executa conștiincioasă programul. Formația nu suna rău, pentru o trupă de rock, dar nu am putut pricepe ce căuta la jam session-ul unui festival de jazz. Oricum, toată gălăgia făcută acolo nu mi-a lăsat răgaz să înțeleg ciudata lor asociere cu ceva ce ar fi trebuit să fie o colaborare ad-hoc al unor muzicieni de jazz. Poate băieții ar fi vrut să cânte la Artmania, dar au încurcat festivalurile.

Image

Pentru ultima sa realizare discografică, saxofonistul Iordache a ales Clujul pentru primul concert de promovare a albumului. Aici a poposit în cafeneaua LAtelier unde, în afară de fumul gros de țigară și insuficienta aerisire, au loc concerte din diferite arii jazz-istice (diferite și nu prea, având în vedere oferta destul de sărăcăcioasă a spațiului autohton). Public numeros, raportat la un spațiu relativ restrâns, și o oră de începere a concertului ce nu a depășit-o decât cu jumătate de ceas pe cea trecută pe afiș. Așadar, premise cât se poate de bune.

Pentru albumul One Life Left, Iordache apelează la o formulă instrumentală mai extinsă, de șase instrumentiști. În afară de leader, în seara de 29 martie au mai fost prezenți în L’ Atelier și Petre Ionuțescu la trompetă, Zoltàn Réman la saxofon, Dan Alex Mitrofan la chitară, Uțu Pascu la bas și Tavi Scurtu la tobe. Sonoritatea trio-ului de alămuri a fost bine exploatată în aranjamentele pieselor de pe acest ultim album. O anumtă căldură și o bună omogenizare a timbrelor celor trei instrumente au fost unele dintre serii pentru trupa lui Iordache. În afară de acest plus de elaborare a orchestrației, o grijă similară s-a putut observa și în ceea ce privește compozițiile noi. Iordache a reușit să împrospăteze (pe unele piese) tradiționalele tehnici de swing, funk sau jazz-rock cu inventivitate ritmică și surprize melodice bine înveșmântate, așa cum spuneam, ce își fac apariția când te aștepți mai puțin. Dacă pe unii cititori îi interesează comparațiile, aș putea spune că una din formațiile la care m-a trimis cu gândul muzica lui Iordache sunt norvegienii de la Jaga Jazzist.

Printre piesele cântate în acest concert s-au numărat unele apărute și pe albume anterioare (de pe Dissipatin‘ din câte mi-am dat eu seama, dar probabil nu numai). Dintre piesele de pe One Life Left, piesele care întrunesc în cea mai mare măsură caracteristicile pozitive enumerate mai sus sunt Triangle, Suriname sau I Guess It’s Love (cu toate că, sincer să fiu, nu știu câte din piesele de pe noul album au fost cântate în acest concert). Însă, muzica prezentată, per general, a fost într-o anumită măsură inegală în sensul unor elaborări mai pretențioase de care s-au bucurat cele trei piese enumerate mai sus. De multe ori muzica a trenat  în momente previzibile de funk sau ceva de genu (de fapt, singurul gen care se mai ascultă/vinde la noi în țară, pe lângă standardele de restaurant). Ceea ce a fost constant de-a lungul serii au fost evoluțiile solistice ale instrumentiștilor. Construite cu grijă, poate cu prea multă grijă, acestea au fost mai degrabă școlărești, asta în ciuda faptului că natura pieselor ar fi permis o desfășurare mai generoasă a creativității. Nu l-am ascultat de foarte multe ori pe Iordache live, însă la ultima ocazie (într-o formulă în care nu o mai rețin) l-am remarcat pentru disponibilitatea de a ieși în afara cadrelor formale. M-aș fi așteptat să-și fi dezvoltat această capacitate, mai ales când e vorba de un live; am găsit însă acum un plus de rafinament în domeniul compozițiilor și al orchestrațiilor (o mutare inspirată totuși, având în vedere profilul ascultătorului obișnuit de jazz de la noi).

Cluj, Festivalul de jazz studenţesc Jazz Napocensis. Prima seară de concerte a avut ca punct culminant concertul trio-ului format din Mircea Tiberian-pian, Liviu Butoi-sax tenor, sopran, sopranino, flaut şi Luiza Zan-voce. Datorită unor nesincronizări a colegilor săi de formaţie, pianistul Mircea Tiberian a delectat publicul prezent cu o “uvertură” formată din două momente muzicale (primul fiind piesa So symple). La reîntregirea formaţiei, repertoriul abordat a variat de la clasicul Gershwin – Sumertime, I Loves You, Porgy (“probabil cea mai frumoasă melodie scrisă cu cinci sunete”, după aprecierea lui Mircea Tiberian) – până la compoziţii proprii ale protagoniştilor: Liviu Butoi – Colinda (inclusă şi pe albumul acestuia din 2004, Păsări), Luiza Zan – Like Water, plus încă un titlu sau două a căror nume autorul acestor rânduri nu le cunoaşte.

Formula Mircea Tiberian – Liviu Butoi este una deja consacrată în peisajul muzical autohton, atât ca duo, cât şi integraţi unor formaţii mai ample. Remarcabilă la cei doi este compatibilitatea, concepţiile estetice convergente, ce plasează rezultatul sonor sub semnul omogenului şi al unitarului. Ambii  muzicieni dezvoltă o manieră de interpretare bine individualizată, care îi face uşor reperabili pentru iubitorul de jazz, nu însă şi uşor de asimilat. Acest ansamblu a fost completat de Luiza Zan, cea care a reuşit să aducă un plus de feminitate sonorităţii, ale cărei linii melodice au menţinut echilibrată o balantă ce putea altfel înclina spre ermetism (prezent în concertele celor doi instrumentişti, fără însă ca acest adjectiv să aibă vreo nuanţă depreciativă). Solista a demonstrat o bună stăpânire a tehnicii şi o largă paletă timbrală şi de efecte, deasemeni disponibilitate spre improvizare, chiar dacă aceste momente au fost mai rare decât ne-am fi dorit. Punctele culminante au fost însă momentele solo ale lui Liviu Butoi, care, cu un arsenal melodic relativ redus, dar cu o capacitate de variaţie şi cu un simţ al structurării remarcabile, a ştiut să construiască momente de mare intensitate. Pentru aceasta, el a dozat inspirat momentele melodice cu cele de inspiraţie free, susţinut fiind de fiecare dată de efortul congruent al pianului. Mircea Tiberian a avut aceeaşi prezenţă discretă care îl caracterizează, discreţie ce trebuie înţeleasă ca o inepuizabilă inventivitate ritmică, armonică şi melodică, datorită lui discursul muzical căpătând în permanenţă noi tonuri şi nuanţe. Un alt aspect remarcabil la Mircea Tiberian, şi asta s-a putut observa cel mai bine în primele două piese de pian solo de la început, îl reprezintă  stăpânirea unui vast limbaj muzical cu care reuşeşte să se exprime într-o manieră organică. Multitudinea de stiluri şi stileme la care face referinţă nu reprezintă un amestec mozaicat, ci sunt mai degrabă sintetizate şi integrate unui stil propriu. Dacă originalitatea stilului este un aspect ce preocupă fiecare muzician, în cazul de faţă acest aspect capătă un plus de valoare tocmai datorită faptului că muzica sa reuşeşte să cuprindă o arie atât de largă de manifestări muzicale.

Elevation

Pianistul Lucian Ban revine pe scena clujeană de jazz cu un nou proiect, Elevation. Formaţia îi are în componenţă pe Abraham burton – saxofon tenor, Eric McPherson – tobe, Brad Jones – bass şi Lucian Ban – pian. Concertul lor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj din data de 1 decembrie a făcut parte dintr-un turneu european mai amplu ce are ca scop promovarea pe bătrânul continent a acestei proaspete colaborări dintre muzicianul român şi două dintre cele mai valoroase nume ale jazzului american la ora actuală, Abraham Burton şi Eric McPherson.

Întreg repertoriul formaţiei a fost compus de Lucian Ban, special pentru a fi cântat în această formulă. Compoziţiile sale pot fi caracterizate de un echilibru al construcţiei, ce are la bază contrastul între zone modale, diatonice şi cromatice, între structuri ritmice sau între diferite variante de orchestraţie. În unele cazuri liniile melodice au contururi foarte inspirate, uneori lirice, alteori dinamice.

Trebuie să recunosc că stilul interpretativ al lui Lucian Ban nu este unul care să impresioneze în acest context stilistic de factură bop. Cel mai mult am apreciat la Lucian Ban felul în care se raportează la ansamblu, şi mai ales la solistul improvizator. Dacă unii pianişti de jazz preferă să nu intervină în construcţia solourilor partenerilor de formaţie, Ban este prezent permanent în spatele solistului cu armonii, accente sau incizii melodico – ritmice menite să contribuie la sporirea dinamismului şi la sugerarea unor posibile direcţii de dezvoltare muzicală. În schimb, solourile sale au reprezentat mai degrabă o contrapondere, binevenită uneori, la torentul melodic al lui Burton. Trebuie să avem totuşi în vedere faptul că pianul nu este un instrument care să fie capabil de o forţă de expresie egală cu cea a saxofonului, de exemplu. Astfel că o comparaţie între Lucian Ban şi partenerul său, Abraham Burton, cu aceeaşi unitate de măsură, nu ne poate conduce la concluzii îndreptăţite asupra fizionomiei artistice ale celor doi muzicieni.

Cât despre componenta afro – americană a cvartetului Elevation, trebuie menţionată colaborarea lui Abraham Burton cu Eric McPherson încă de la debutul discografic al saxofonistului, în 1994. Această îndelungată relaţionare dintre cei doi şi-a arătat roadele într-un moment culminant de duo saxofon – tobe de mare intensitate şi complexitate melodică şi ritmică. În rest, saxofonistul a părut a nu se întrebuinţa foarte mult, rămânând deseori oarecum în exteriorul faptului muzical. Solourile sale, clădite cu economie şi cu o acumulare treptată a tensiunii, au cunoscut momente de intensitate, datorate în primul rând notelor lungi, aspre, în registrul supraacut şi travaliului ritmic al toboşarului. Cel mai implicat în actul muzical mi s-a părut a fi basistul Brad Jones, care, prin inspiraţia solourilor şi prin asumarea unui rol de coordonator al secţiei ritmice, a lăsat impresia unei participări mai active şi în acelaşi timp fructoase la întreţinerea unei atmosfere creative. Concertul a reprezentat o bună ocazie de a vedea live pe câţiva dintre cei mai activi muzicieni de jazz de pe scena newyorkeză, mostre de acest fel fiind în ultimii ani datorate activităţii pianistului Lucian Ban.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.